De Ce Scriu Ăștia Pe Pereți este primul documentar românesc despre graffiti și street art. Încercând să se depărteze de o abordare clasică, centrată doar pe universul uneori ermetic al acestei culturi urbane, filmul prezintă incursiunea unui outsider în lumea oamenilor cu spray-uri și poftă de adrenalină. Cele două realități se ciocnesc uneori, regizorul, devenit parte activă în film, lovindu-se de toate diferențele dintre personalitatea sa și cea a oamenilor pe care îi descoperă.
Istoria agitată a ultimilor 30 de ani de graffiti și street art este prezentată prin materiale de arhivă și mărturii, opunându-i-se calmitatea unei vieți normale dusă de un om care, până recent, doar a trecut pe lângă zidurile colorate, întrebându-se cine sunt cei care le aduc la viață, dar temându-se să își asume riscuri.
Pornit la inițiativa a doi street-artiști români (Robert Obert și John Dot S), filmul a fost scris și regizat de Alin Boeru și produs de Wearebasca. Prouiectul a fost finanțat de Centrul Național al Cinematografiei și sprijinit de Societatea Română de Televiziune și BV McCann Erickson.
- Cum ai descrie ultimul tău proiect? Care a fost sursa ta de inspirație?
Dacă ar fi să pornesc de la universul pe care îl prezintă, cel mai recent proiect al meu – documentarul De ce scriu ăștia pe pereți? – e ca un tag, o semnătură făcută cu vopsea pe un perete. Unii îl pot pierde în mulțimea de semnături, alții pot zăbovi puțin să-i analizeze cursivitatea sau poticnirile.
Inspirația a pornit din măruntaiele orașului, de pe zidurile acoperite cu desene și mâzgălituri și s-a transformat, până la finalizarea proiectului într-o formă de inspirație umană – poveștile multor artiști cu care am avut ocazia să vorbesc m-au determinat să iau niște decizii și au dus mai departe acțiunea filmului.
- Cum vezi la momentul actual industria artistică, și mai ales cea de film, din România?
Mi se pare că există o efervescență din punct de vedere artistic în România, în prezent. Mă bucură înmulțirea festivalurilor de street-art și graffiti, creșterea numărului de clădiri care ajung să fie acoperite cu picturi murale, deschiderea unor hub-uri culturale sau a unor galerii private, expunerea în muzee sau vânzarea la licitații a unor lucrări realizate de artiști stradali sau grafferi.
Punctual, pe partea de film, există diversitate: de la filme de public care umplu sălile de cinema săptămâni la rând, la experimente pe subiecte de nișă, la documentare controversate care deranjează prin subiectul lor. Nu cred că, în acest moment, putem vorbi, în adevăratul sens al cuvântului, de o industrie cinematografică – deși procesul de obținere a unor finanțări din partea CNC-ului este unul anevoios, rămâne principala sursă de finanțare a filmului, existând un număr foarte mic de producători care au reușit să fie complet independenți și să facă din asta o afacere: bagi bani, scoți bani, dacă e un succes. E totul foarte la început, sălile de cinema (de artă) sunt încă puține, educația cinematografică a publicului român nu este tratată cu seriozitate în curricula școlară, se dau telefoane de amenințare înaintea proiecției unui film despre Arsenie Boca.
Plus că, în afara acestui nou val de cinema comercial (Teambuilding, Taximetriști, Miami Bici etc.), publicul român nu este încă 100% convins că vrea să vadă film românesc. În continuare, aud atât de des comentariul cu filme despre ciorbă și-ntristare, încât îmi dau seama că suntem departe. În afara unor bule cu pasiuni cinefile, care se plimbă și preocupă de festivaluri de film și evenimente de acest gen, la nivel de larg consum, filmului românesc i se acordă prea puține șanse, ratându-se, astfel, întâlnirea cu noile generații de creatori, actori, producători. Universul acesta este foarte dinamic, curajos, profund și spune lucruri atât de faine, uneori. Dar, atâta timp cât ținem apăsat butonul de MUTE, degeba rulează în fundal, căci nu ne va atinge.
- Ce a presupus procesul de documentare și care au fost provocările cu care te-ai confruntat?
Documentarea mea a început, indirect, acum foarte mulți ani, când am început să colecționez pereți. Fotografiam înscrisuri de pe ziduri, desene, piece-uri de graffiti, paste-up-uri, stencils – tot ce avea mai bun de oferit spațiul public. Când am ajuns, punctual, în fața acestui proiect despre ceea ce eu credeam la vremea respectivă că este o mână de oameni, am avut surprinderea să aflu cât de mult mă înșelam.
Am beneficiat de ajutorul unor oameni din interiorul acestei culturi (street artiști și grafferi), împreună cu care am întocmit tot soiul de liste cu nume formate din 4-5 litere, fără sens pentru mine, la acel moment, i-am grupat pe decade, pe regiuni, tipologii, stiluri. Am început să citesc despre ei și, la scurt timp, m-am pierdut. Păreau, brusc, atât de mulți și toți, foarte importanți.
După câteva interviuri unde am mers cu o listă stufoasă de întrebări pregătite de acasă, mi-am dat seamă că totul este foarte rigid și formal și nu permiteam nici mie, nici interlocutorilor să fim naturali. Am încercat o nouă abordare și, în afara câtorva întrebări de bază, am lăsat curiozitatea să mă conducă. Am profitat fix de statutul de outsider al acestei lumi și de ocazia de a mă întâlni cu artiștii ale căror lucrări le stocam în cloud și pe hardul telefonului meu de atâta timp și am devenit copil. Am pus întrebări stupide, m-am jucat cu spray-uri, m-am cocoțat pe schele, am ieșit la plimbare noaptea pe străzi. Am vrut să încerc, pe cât posibil, să experimentez puțin din stilul lor de viață.
Principalele provocări au apărut când am început premontajul. Mă simțeam ca o presă hidraulică pe care o pui să-ți condenseze o tonă de material într-un cub cu dimensiuni reduse. Deși majoritatea au fost generoși în a împărtăși cu mine informații despre viața și cultura lor, încă nu aveam palbabil un spirit al materialului. Nu își permiteau să fie, neapărat, vulnerabili, să mă primească în viața lor cu totul. Era de înțeles. De-abia mă cunoscuseră și nu prezentam nicio încredere. Provocarea a fost să depășesc acest prim strat în discuțiile cu ei. Uneori mi-a ieșit, alteori, am dat greș. Dar, de fiecare dată, am învățat ceva nou.
- Ce mesaj, ce sfaturi le-ai transmite celor care își doresc să îți calce pe urme?
În materie de sfaturi, nu cred că sunt încă în măsură să mă pronunț. Pot spune ce am învățat eu de la grafferii și street-artiștii care mi-au ieșit în cale în procesul realizării acestui documentar: să-mi dau voie să mă bucur de viață, să fiu curios, să nu mă tem că o să greșesc, să fiu sincer față de mine, să caut acei oameni care își doresc să facă parte din traseul meu și din al căror traseu aș vrea să fac și eu parte, să spun ceea ce simt, chiar dacă asta poate deranja, să privesc cu bunăvoință tot ce se întâmplă în jur.
- Care este motivul tău de optimism în situații dificile?
Optimismul la mine a funcționat mereu ca o sabie cu două tăișuri. Am fost, de când mă știu, copilul care caută poneiul prin casă, în dimineața de Crăciun, după ce a găsit o balegă sub brad. Deși am afișat moderație la exterior, dincolo de coaste bătea puternic un optimism și-o speranță uneori exagerate. Asta a făcut ca, în anumite cazuri, să cad de foarte sus.
Dar, de fiecare dată, ca un peștișor auriu care uită la fiecare 7 secunde ce i s-a întâmplat, am lăsat suferința în urmă și m-am remontat pentru o nouă încercare. Am avut norocul de a avea lângă mine oameni care să-mi simtă picajul și să-mi ofere sprijin, apucându-mă de-o aripă și-aruncându-mă înapoi în ring. Oameni fără de care acest proiect nu ar fi văzut lumina zilei. Ei sunt motivul meu de optimism în situații dificile.
- Acum, privind către succesul „De ce scriu ăștia pe pereți?”, te-ai mai întoarce în corporație?
Succesul e relativ. Pentru mine, la nivel interior, este un succes: am reușit să fac un prim film de lungmetraj documentar pe care-l consider coerent, cu cap și coadă, care te poartă într-o poveste sinceră de auto-descoperire și investigare a unei lumi noi. Am fost pus în situația de a lua niște decizii pe care a trebuit apoi să mi le asum, am depășit niște bariere noi și panici vechi și am ieșit, la finalul zilei, mai sigur pe mine și pe decizia de a face o schimbare.
Nu știu dacă m-aș întoarce în corporație. Nimic nu e definitiv, până la urmă, atâta timp cât respiri. Mi-e dor de unii dintre oamenii de acolo – cei care îmi dădeau optimism în situațiile dificile corporate. Încă nu mi s-a făcut dor de procese, proceduri, mailuri, EOD-uri și zoom-uri nesfârșite.
Dacă o să văd că după un timp nu reușesc să mut acul kilometrajului personal pe plan cinematografic sau încep să simt frustrări, neliniști, blocaje de nedepășit, există o șansă, pe undeva, prin atmosferă, să încerc să revin la corporație. Acum nu știu nici dacă s-ar mai întoarce corporația la mine, după ce m-am bătut cu cărămida-n piept că mie nu-mi mai trebuie și eu vreau artă!
- Ce urmează acum pentru artistul Alin Boeru? Care sunt obiectivele pe termen lung atât pentru tine, ca artist, cât și pentru proiectul tău?
Pe termen scurt, sper să reușesc să duc filmul De ce scriu ăștia pe pereți? în fața unui număr cât mai mare de oameni: în săli de cinema, spații neconvenționale, evenimente private. Îmi doresc să aibă o șansă de a fi văzut. Decât să fiu bătut pe spate de 30 de oameni care-mi spun că le-a plăcut și că e bine, prefer să vină alți 30.000 care să-mi spună că i-a enervat, că nu e despre comunitate, că e prea egocentric, că ei l-ar fi făcut altfel, că prea le iau apărarea ăstora care murdăresc pereții, că de ce mi-am băgat părinții în film, că unde e muzica rap din film?, că e prea cuminte, că îi lipsește dinamismul. Aș vrea să se nască dezbateri, discuții în contradictoriu, freamăt. E important să fie văzut, pe de-o parte, pentru cultura graffiti și street art și, pe de altă parte, pentru schimbarea obiceiurilor de consum cinematografic de film românesc.
Pe termen lung, lucrez la mai multe scenarii de scurt sau lungmetraj, ficțiune și documentar, miniserie TV, pe care sper să am ocazia să le realizez, joc în reclame, regizez clipuri corporate sau de making of, încerc să găsesc side-jobs care au legătură cu filmul și cu această magie a emoțiilor transmise prin pixeli, fascicule de lumină și unde sonore.
