De ce Mulholland Drive al lui David Lynch este cel mai mare film al secolului XXI?

De ce Mulholland Drive al lui David Lynch este cel mai mare film al secolului XXI?

Mulholland Drive de David Lynch este considerat de mulți critici o capodoperă a cinematografiei moderne, un film care transcende limitele narative și vizuale convenționale. Într-un peisaj cinematografic în continuă schimbare, dominat de provocările aduse de „era de aur” a televiziunii, Mulholland Drive reușește să își mențină relevanța și să captiveze publicul prin complexitatea sa unică, arată bbc.com.

Cinematografia din primii ani ai secolului XXI a trecut printr-o adevărată criză existențială. Termeni precum „asemănător televiziunii” sau „televiziune-esque” erau cândva folosiți cu sens peiorativ; acum, în această perioadă considerată o nouă „vârstă de aur” a televiziunii, acest lucru nu mai este valabil. Așadar, dacă televiziunea a evoluat până în punctul în care nu mai este considerată o formă de artă inferioară, ce înseamnă acest lucru pentru cinematografie?

Poate că nu este o coincidență faptul că Mulholland Drive, misteriosul thriller al regretatului David Lynch, a fost desemnat cel mai bun film al secolului de până acum în sondajul criticilor realizat de BBC Culture în 2016. Rădăcinile sale se află chiar în televiziune: filmul a început ca un episod pilot nereușit pentru un serial TV și a fost transformat ulterior într-un lungmetraj.

Istoria tumultuoasă a filmului Mulholland Drive, precum și politica studiourilor și jocurile de putere prezentate de Lynch în film, par mai degrabă a fi ecouri deliberate decât coincidențe. Sub aparența sa de vis, Mulholland Drive este un comentariu strălucit asupra mașinațiunilor Hollywood-ului, cel puțin parțial inspirat de propriile dificultăți.

„O declarație de dragoste ambivalentă”
Lucrările pentru Mulholland Drive au început în perioada în care regizorul lucra la serialul său cult, Twin Peaks. În cele din urmă, Lynch a propus ideea unui serial bazat pe Mulholland Drive în 1998. Rețeaua americană de televiziune prin cablu ABC a dat undă verde proiectului, sperând să replice succesul serialului său de mister dintr-un orășel mic.

ABC nu a fost impresionată de primul episod, pe care l-a considerat lent și prea extins – cu 37 de minute mai lung decât timpul standard alocat unui episod TV. De asemenea, au obiectat față de mai multe lucruri surprinse în filmări, inclusiv un prim-plan extrem al unor excremente de câine. La începutul anului 2000, Lynch a reușit să salveze proiectul, acceptând să transforme Mulholland Drive într-un film de lungmetraj, cu un buget dublu față de cel inițial.

Unul dintre numeroasele personaje obscure este misteriosul domn Roque (Michael J. Anderson), care pare să controleze Hollywood-ul dintr-un scaun cu rotile, în biroul său întunecat. Unul dintre firele narative implică un regizor de succes (Justin Theroux), care este forțat să distribuie în rolul principal o actriță pe care cei puternici o doresc pentru noul său film, deși el nu este de acord.

Infuzând Mulholland Drive cu un comentariu incisiv, poate pesimist, despre forțele pieței din Hollywood, dar și încărcându-l cu imagini fascinante, Lynch a creat un pachet extrem de atrăgător pentru critici. Aceștia se pot pierde în atmosfera de vis a filmului, în timp ce se angajează într-un exercițiu intelectual profund critic la adresa realităților comerciale ale producției de filme: o declarație de dragoste ambivalentă pentru lumea strălucitoare a Hollywood-ului.

Interpretarea viselor
Cel mai apropiat personaj de un protagonist în Mulholland Drive este Betty Elms (Naomi Watts), o tânără actriță optimistă și plină de speranță care ajunge în oraș în căutarea unui loc de muncă. Zâmbetul ei vesel și neînfricat va fi în cele din urmă șters de pe față. Betty o întâlnește pe frumoasa brunetă cu ochi de căprioară, Rita (Laura Harring), care se prăbușește pe Mulholland Drive după ce supraviețuiește unui accident de mașină. Experiența a lăsat-o amnezică.

Rita nu își cunoaște propriul nume. De fapt, se autointitulează „Rita” doar după ce vede un poster al unui vechi film cu Rita Hayworth, Gilda, din 1946. Căutarea ei de a descoperi informații despre trecutul său, combinată cu drumul lui Betty spre obținerea unui rol ca actriță, se desfășoară printre o țesătură de alte povești, care se derulează ca niște viniete, unele durând doar o scenă sau două.

Într-o discuție despre cel mai bine primit film de critici din noul secol, poate că se pot obține perspective prin comparații cu cel mai bine primit film de critici din secolul precedent. Titlul care ajunge în mod repetat pe primul loc sau aproape de el este Citizen Kane, debutul prestigios din 1941 al regizorului și scenaristului Orson Welles – sondajul criticilor BBC Culture din 2015, despre cele 100 de cele mai mari filme americane, a plasat Kane pe primul loc.

Dacă Kane poate fi privit ca un eseu despre mecanismele tehnice ale realizării filmelor – o lecție magistrală despre procesele tehnice, de la montaj la focalizare profundă, suprapuneri și manipularea mise en scène-ului – atracția lui Mulholland Drive este mai degrabă tematică și conceptuală. Nu este atât o demonstrație despre cum se realizează cinematografia de excepție, ci despre ce poate realiza cinematografia de excepție, capacitatea sa de a exprima idei părând fără limite.

Temele abordate de Lynch sunt sălbatice și neconvenționale: vise materializate; bule de gânduri nebunești aduse la viață. În timp ce marele film al lui Orson Welles începe cu un moment scurt de suprarealism – implicând un glob de zăpadă și cuvântul enigmatic „Rosebud” – dar continuă într-un mod mai direct, Lynch menține atmosfera suprarealistă pe tot parcursul filmului. În acest sens, Mulholland Drive preia de unde Citizen Kane s-a oprit.

Calitățile sale onirice dau naștere la multe lucruri confuze și inexplicabile, care în mod natural încurajează interpretarea. Dar, așa cum a remarcat criticul Roger Ebert, unul dintre cei mai mari susținători ai filmului: „Nu există o explicație. Poate că nici măcar nu există un mister.”

Filmul este, fără îndoială, provocator. Fire narative interesante sunt întrerupte brusc, ca niște membre tăiate; personaje apar și dispar. Spre final, după o scenă care pare să arate că protagonista se trezește dintr-un vis, aceasta se transformă, inexplicabil, din optimista Betty într-o actriță eșuată, cu un aer chinuit, pe nume Diane.

„Nu există trupă”
Dar momentele mici, autonome, rămân cel mai mult în memorie și oferă filmului o textură mozaicată. Cel mai mare astfel de moment este celebra scenă din Club Silencio, o secvență cu adevărat de neuitat. Este atât o experiență senzorială somptuoasă, cât și un exercițiu auto-reflexiv, ridicând capota filmului pentru a inspecta piesele și mecanismele din interior.

În scenă, maestrul de ceremonii al unui club de noapte suprarealist urcă pe scenă. „No hay banda!” exclamă el: „Nu există trupă”. Cu alte cuvinte, toate sunetele pe care le aude publicul au fost înregistrate în prealabil; par reale, dar sunt o iluzie. Cu toate acestea, spectatorii sunt copleșiți de o interpretare emoționantă în limba spaniolă a unui cântec de Roy Orbison – frumoasă, sfâșietoare și hipnotizantă – înainte ca solista să cadă brusc moartă și să fie târâtă afară.

Efectul este profund și încântător de dezorientant. Lynch creează o iluzie, recunoscând în același timp trucurile necesare pentru a ne face să o credem. Magia viselor, cu alte cuvinte, alături de magia cinematografiei: una este mult mai ușor de disecat decât cealaltă.

Încurajarea publicului să participe la această analiză – această disecție – este un exercițiu care atrage criticii precum fluturii la lumină. Există ceva infinit de fascinant la un film care prioritizează întrebările în detrimentul răspunsurilor, extinzându-ne așteptările despre ce poate realiza cinematografia, oferind în același timp, scenă după scenă, o experiență bogată și satisfăcătoare. Poate cel mai mare mister dintre toate este cum, în lume, Lynch a reușit să facă acest lucru.

Ultimele articole