Aceste „bănci” ingenios concepute, vechi de 500 de ani, oferă o privire asupra patrimoniului indigen al Marocului în mijlocul unora dintre cele mai sălbatice și frumoase peisaje neexplorate ale țării, arată bbc.com într-un articol.

„Tribele Amazigh au construit aceste structuri antice din munții din jurul nostru”, spune custodele Hassan Louz, în timp ce deschide o ușă din lemn de palmier pentru a dezvălui labirintul de bolturi ale uneia dintre cele mai vechi igoudar din Maroc – depozite construite de triburile indigene ale regiunii cu secole în urmă pentru a-și proteja cele mai valoroase bunuri.

Construit ingenios din piatra ascuțită, lut adobe și palmieri din Munții Anti-Atlas, aproximativ 600 de igoudar (forma plurală a agadir – termenul Amazigh pentru „perete” sau „complex”) punctează peisajele bătute de vânt din regiunea Souss-Massa din sudul Marocului.

Acestea spun povestea modului în care aceste zone montane aride au fost prima dată populate în jurul secolului al XV-lea, când Amazigh, sau „oamenii liberi” – triburile indigene ale Africii de Nord – au început să abandonze nomadismul, să adopte agricultura și să stabilească avanposturi permanente în deșert.

Considerate pe scară largă de istoricii ca fiind printre cele mai vechi sisteme bancare din lume, igoudar au devenit în cele din urmă centrul influenței Amazigh în regiune, acționând ca spații de guvernare, comerț și dezbatere, precum și depozite comunitare. Astăzi, ele oferă o privire asupra patrimoniului indigen al Marocului în mijlocul unora dintre cele mai sălbatice și frumoase peisaje neexplorate ale țării.

Depozite sacre

Tribelele Amazigh au construit pentru prima dată igoudar pentru a depozita comorile comunității lor; nu doar cerealele, nucile, uleiurile și curmalele recoltate din văile fertile din sudul Marocului, ci și covoarele țesute, bijuteriile din argint și documentele legale ale familiilor locale. Amplasarea lor – situată strategic între stâncile Munților Anti-Atlas – a fost aleasă cu grijă pentru a oferi protecție împotriva pericolelor din deșertul înconjurător: hoți, secetă și triburi beligerante.

Centru al vieții tribale

Igoudar a devenit rapid punctul central al vieții amazigh, servind de asemenea ca moschei, săli de dezbatere și adăposturi în timpul conflictelor. De-a lungul anilor, în structurile fortificate au fost integrate rezervoare de apă subterane, stupine și forje de fierari, pe măsură ce triburile amazigh, odinioară nomade, au început să investească din ce în ce mai mult în igoudar, transformându-le în cetăți inexpugnabile pentru supraviețuirea lor.

„Cei care treceau prin regiune se opreau la igoudar”, explică Yasmine Lakmali, o femeie amazigh din centrul regional Tafraoute. „Caravanele de cămile care ajungeau în văi după săptămâni de traversare a Saharei se opreau pentru odihnă și comerț înainte de a ajunge pe Coasta Atlanticului, luând cu ele produsele, bijuteriile și textilele triburilor.”

Cooperarea în fața adversității

„Din cauza amenințărilor constante, triburile s-au organizat și au administrat igoudar ca o comunitate, similar cu cooperativele moderne,” spune Mohamed El Houssmi, un student local la arhitectura amazighă. „De exemplu, fiecare trib ar contribui cu bunuri surplus – fie că este vorba de alimente, haine sau alte esențiale – care ar fi apoi redistribuite în funcție de nevoile fiecărei familii.”

Orice depozit realizat în vault-urile igoudar era însoțit de donații obligatorii de cereale, suma cărora urma să fie redistribuită la sfârșitul recoltei, pentru a nu lăsa pe nimeni din trib să înfometeze. „Aceste clădiri reprezintă o cantitate incredibilă de cooperare și ingeniozitate în fața dificultăților extreme,” adaugă Mohamed.

Gardienii numiți ca protecători

„Bătrânii – sau Inflas – ai triburilor numeau paznici speciali numiți ‘Amins’ pentru a supraveghea agadirul lor zi și noapte”, spune Hassan Louz, actualul custode al agadirului de 400 de ani din satul Ikounka. Rolul unui Amin (arabă pentru credincios, cinstit sau de încredere) avea o responsabilitate considerabilă. Aceștia erau însărcinați să întrețină lacătele, să rezolve disputele și să impună legea tribului (care solicita pedepse stricte pentru furt sau fraudă) și, ca atare, beneficiau de propriile apartamente și de o moschee adiacente pentru a asigura protecția agadirului non-stop.

Inginerie antică pentru agricultură

Agricultura a prosperat întotdeauna în sudul Marocului, adăpostită de clima aspră a Saharei de munții înconjurători și susținută de sisteme de irigație antice numite seguias, care canalizează apa prin văile de grâu, palmieri și arbuști de fructe de pădure. „Produsele, în special cerealele, erau folosite ca monedă de schimb de către triburile timpurii: voiau să le protejeze”, explică Louz. Pentru a păstra culturile în clima nemiloasă a deșertului, igoudar utilizează conducte de aer pentru a canaliza căldura în sus, reglând temperatura cu cea din exterior, în timp ce pasaje între vaulturi permit pisicilor să se plimbe liber, menținând șoarecii și șobolanii departe de proviziile de cereale.

O tradiție păstrată

Multe dintre igoudar din Maroc au ieșit din uz, fiind acum păstrate ca situri istorice și amintiri ale unei tradiții pe cale de dispariție, dar în unele zone aceste clădiri sunt încă extrem de importante. În Aït Kine, un sat-oază la marginea uneia dintre cele mai sudice văi ale Anti-Atlasului, agadirul local rămâne piatra de temelie a comunității: un loc unde se depozitează recoltele, bijuteriile și documentele de familie sub supravegherea vigilentă a lui Lahcen Boutirane, Aminul cu cheia agadirului. Nuntile, evenimentele religioase și întâlnirile sociale au încă loc în interiorul zidurilor de pământ bătut ale agadirului.

Arhitectura indigenă

„Aceste clădiri reflectă conexiunea profundă a strămoșilor noștri cu peisajul”, spune educatoarea amazigh locală Yassmina El Houssmi. Trunchiurile de palmier, tăiate din oazele din apropiere, formează scările și tavanele, în timp ce lutul adobe, săpat din malurile uscate ale râurilor, constituie pereții. În zona mai stâncoasă a Anti-Atlasului, igoudar sunt construite din plăci de piatră provenite din stâncile din jur, aranjate într-o compoziție de piatră uscată. „Fiecare clădire este o realizare arhitecturală și ecologică remarcabilă”, spune Yassmina. „Amprenta lor de carbon este zero, toate materialele sunt biodegradabile și provenite local, iar agadirul reglează temperatura în mod natural, permițându-i să dureze sute de ani.”

Privind spre viitor

În ciuda mai multor cutremure recente și a depopulării rurale, spiritul comunal care a dat naștere acestor clădiri perseveră, iar restaurarea minuțioasă de către săteni readuce multe dintre ele la gloria lor originală. „Guvernul marocan a început să colaboreze cu artiști și ingineri pentru a restaura aceste clădiri prețioase”, spune Mohamed. „Programele de formare asigură ca tehnicile vechi de utilizare a materialelor naturale și metodele tradiționale de construcție nu sunt uitate, iar noi putem garanta că aceste igoudar, care conțin patrimoniul indigen al regiunii, vor continua să supravegheze aceste peisaje spectaculoase ani de zile.”