Când vorbim despre fotografie, ne concentrăm adesea asupra imaginii în sine, fără a ne întreba cine este persoana din spatele camerei sau care este povestea acesteia. Proiectul editorial „Fotografia prin ochii fotografului”, lansat de artHood, își propune să exploreze poveștile femeilor din lumea fotografiei, fie că activează în domeniul comercial sau artistic, fie că fotografiază pe filmul sau digital. Scopul nostru este de a dezvălui narațiunea care stă la baza fiecărui cadru surprins și totodată povestea celor din spatele camerei.

artHood: Cine este Eva Chapkin?

Eva Chapkin: Eu sunt eva și eva sunt Eu.

artHood: Când ai făcut primul pas către fotografie?

Eva Chapkin: Primul pas pe care l-am făcut spre fotografie cred că a fost în timpul pandemiei, abia terminasem liceul și am început să mă filmez și să construiesc obiecte de recuzită pe care să le fotografiez sau să le filmez, nu intenționam să folosesc aparatul foto, de obicei, atunci când voiam să fac o fotografie, mă filmam prin intermediul camerei web a laptopului și salvam fotografii care îmi spuneau ceva. Cred că acest lucru a condus la o mentalitate diferită a mea: pentru mine, o fotografie este o imagine performativă, o imagine în mișcare care se hrănește cu pixeli vii și cu ideea oglindită a propriei persoane. Chiar și acum ne hrănim cu imagini în mișcare și cred că asta mă interesează pentru a crea un fel de natură moartă în mișcare a mea.

artHood: Ce sau cine te-a inspirat să începi fotografia?

Eva Chapkin: Am început să fiu inspirată de teatru, întotdeauna mi-am dorit să studiez artele performative și să-mi regizez propriile piese în dormitorul meu. De la studierea lui Arthur Miller și Shakespeare până la interpretarea în fața oglinzii a formelor neregulate și găsirea propriului meu loc în piesele de teatru. Prin fotografiile mele, încerc să mă concentrez asupra personajului atunci când îmi asum rolul de interpret și pe cel care îl privește pe interpret, surprinzandu-ma pe mine însumi. Pentru a răspunde la întrebare, cred că arhiva părinților mei m-a inspirat să fac fotografii pe parcursul practicii mele, încerc să-mi creez propria mea arhivă mare, în care eu exist și toate locurile există în aceste imagini, ele nu dispar niciodată pentru că, din moment ce eu sunt acolo, din moment ce mă văd în ele, iar tu, ca spectator, mă percepi ca personaj în aceste spații, astfel încât aceste spații își găsesc propria formă.

artHood: Care este povestea fotografiei de care ești cea mai mândră?

Eva Chapkin: La universitate, am avut o temă semestrială numită „foto sculpturi”. Dintre toate imaginile, cred că aș fi putut alege multe, dar aceasta îmi este foarte dragă. A fost făcută când încă mă adaptam la noua mea casă, încercând să mă integrez în covorul pe care îl iubesc. În această imagine suntem eu și partenerul meu, iar proiectul se concentrează pe ideea de farfurii și cum, de-a lungul anilor, mereu apare o farfurie de care mă atașez și care se sparge, de aici obsesia mea pentru tacâmuri și seturi de ceramică și personificarea lor. Sunt mândră de această imagine pentru că am reușit să recreez legătura pe care o vedem în imagine, e ca niște noduri împletite sau ca atunci când legi o barcă la port și mereu ai de învățat noduri noi. Pentru mine, această imagine îmi este foarte dragă, este reprezentativă pentru casa mea, este parte din mine.

artHood: De unde îți iei inspirația?

Eva Chapkin: Îmi iau inspirația din casa mea temporară, din diverse ramuri sculpturale până la frunze de nufăr. Pentru mine, depinde întotdeauna, fie că ies la plimbare și de acolo îmi vin majoritatea ideilor, fie când sunt la o adunare și mă detașez, nu sunt niciodată atentă și disociez; atunci încep să primesc diferite idei care, dacă nu sunt realizate în viitorul apropiat, dispar complet din perspectiva mea.

artHood: Ai un curent sau un stil de care te simți cel mai apropiată? Ce stil abordezi în fotografiile tale?

Eva Chapkin: Pentru mine, în fotografiile mele, nu mă concentrez cu adevărat pe un stil; de obicei, este un act performativ de a mă învârti și de a mă integra într-o casă, într-o cameră, într-o crăpătură sau într-un spațiu. De fiecare dată când apar în imagini sau când mă fotografiez, o parte din mine dispare. Cu cât te fotografiezi mai mult, cu atât dispari mai mult.

artHood: Când ești în spatele camerei, ce contează cel mai mult pentru tine? Contează atât de mult partea tehnică sau e mai importantă partea umană?

Eva Chapkin: Așa cum am menționat mai sus, este actul de a trăi, actul de a te reintegra în spațiile locuite, în spațiile care sunt fie uitate, fie trăite. Pentru mine, sunt importante aspectele umane ale acestui proces, dar prin lucrările mele mă concentrez și pe obiecte, pe personificarea lor, pe a deveni una cu ele.

artHood: Este vreun artist, vreo carte, vreun podcast pe care l-ai recomanda în acest domeniu?

Eva Chapkin: În acest moment, citesc cartea de poezii Ariel de Sylvia Plath; poți găsi ușor inspirație din dispozitivele literare, precum și prin analiza oricărei opere literare. Ce aș recomanda cel mai
mult este website-ul Poetry Foundation. De la acest site am început și cu acest site voi încheia. În acest mediu, aș recomanda, de asemenea, orice carte care neagă fotografia ca o practică statică, iar dacă cartea pe care o citești despre fotografie este capabilă doar să se prezinte ca o imagine pe ecran sau pe perete, pune-o deoparte. În această epocă, fotografia este palpabilă, este un obiect, este propria sa ființă sculpturală, se transformă în ea însăși și ar trebui să acceptăm asta. Fotografia moare puțin câte puțin pentru a se transforma în ceea ce este acum și în ceea ce va fi în viitor.

artHood: Ai vreun proiect personal la care lucrezi sau pe care vrei să-l promovezi?

Eva Chapkin: În acest moment, lucrez la o arhivă personală în care aș dori să păstrez amintirile apartamentului în care am locuit timp de doi ani, casa care va rămâne mereu o casă pentru mine, de la ușa încăpățânată care nu se deschidea până la ușa zgomotoasă a liftului, al cărui sunet îmi lipsește, până la vecinii de deasupra cu un câine alb pufos și trei copii care se bucurau de serile lungi și gălăgioase. În prezent, m-am mutat din România pentru a urma programul de masterat la Haga, dar acesta este proiectul pe care aș dori să lucrez: mai multe lucrări care explorează medii sculpturale sau recrearea unei arhive personale a casei de care îmi este atât de dor. Ce înseamnă dorul de casă și cum putem scăpa de el astfel încât să nu ne mai ardă pieptul niciodată? Prin acest proiect, aș vrea să îmi creez propriile bibelouri, să construiesc aceeași ușă de metal, dar în loc de o ușă, să recreez sculpturi ale unor astfel de obiecte și să îmi las părul să crească, exact cum făceam când m-am mutat prima dată la Piața Romană. Acum, este doar o amintire vagă, un loc care nu a fost niciodată al meu și pe care nu-l mai pot vizita. Acest proiect ar putea fi finalizat până la sfârșitul anului; momentan, pot doar să împărtășesc imagini.