Filmul monumental din 1954 al lui Ishirō Honda, despre un monstru, s-a născut dintr-o tragedie națională în Japonia. Are un mesaj sumbru pentru umanitate, care merge dincolo de spectacolul cinematografic, arată bbc.com.

Pentru unii, Godzilla este eroul cu aripi roz care face echipă cu un King Kong înarmat cu un topor în filmul de anul acesta, Godzilla x Kong: The New Empire. Alții și-l amintesc ca un înger păzitor prietenos, cu ochi-laser și un nepoțel drăguț numit Godzooky, în seria animată din anii ’70 de la Hanna-Barbera. Însă Godzilla a început ca o creatură cu totul diferită. Când a ieșit pentru prima dată din oceanul fierbinte, în 1954, era întruchiparea nemiloasă a devastării nucleare, într-un film japonez care, la 70 de ani de la lansare, rămâne cel mai întunecat și mai sumbru film cu monștri făcut vreodată.

Pentru a marca aniversarea, Alex Davidson a creat un sezon de filme kaiju (filme japoneze cu monștri uriași) la Centrul Barbican din Londra, la începutul acestui an. „Primul pe care l-am văzut a fost Ebirah, Horror of the Deep, din 1966, în care Godzilla se luptă cu o crevete gigantică”, spune Davidson pentru BBC. „Mi-a plăcut enorm – însă versiunea pe care am văzut-o pe Channel 4 în anii ’90 avea un dublaj [în limba engleză] groaznic, iar Godzilla era prezentat ca o creatură destul de binevoitoare, deja existentă. E foarte amuzant, dar nu este neapărat cel mai serios film din lume. În anul următor, Channel 4 a difuzat primul Godzilla în japoneză, în versiunea originală, și a fost un șoc să văd un film atât de frumos, înfiorător și sumbru.”

„Filmul a oferit oamenilor un mod de a intra în legătură cu și de a retrăi unele dintre traumele vechi care îi urmăreau încă de la Al Doilea Război Mondial”, spune Dr. Jeffrey Angles.

Conform tradiției kaiju, Godzilla este un monstru preistoric, dar majoritatea fanilor ar fi de acord că s-a născut în august 1945, când bombele atomice ale SUA au detonat deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, ucigând peste 150.000 de oameni. „Este important să ne amintim că Japonia este singura națiune de pe Pământ care a suferit direct o bombardare atomică”, spune Steven Sloss, un renumit specialist în kaiju, pentru BBC. „De aceea, prin ceea ce explorează, Godzilla este un film pe care doar Japonia ar fi putut să-l facă.”

„Bombele au avut un „impact imens, imens asupra psihicului național japonez”, adaugă Sloss – dar locuitorii din Hiroshima și Nagasaki nu au fost ultimii cetățeni japonezi uciși de o explozie atomică. În martie 1954, un vas de pescuit ton, numit Daigo Fukuryū Maru, sau Dragonul Norocos Cinci, a fost contaminat de căderea radioactivă provenită de la un test termonuclear american la Atolul Bikini din Oceanul Pacific. Operatorul radio al echipajului a murit de boală prin radiații, iar guvernul japonez a descoperit că tonul iradiat era vândut în toată țara. Dr. Jeffrey Angles, profesor la Universitatea Western Michigan, a discutat despre această problemă într-un seminar organizat de Barbican și Fundația Japoneză din Londra. „Pentru populația japoneză a devenit foarte clar că, aproape indiferent de ceea ce făceau, radiația creată de forțe din afara Japoniei urma să se întoarcă și să-i afecteze.”

Tomoyuki Tanaka, un producător de la studiourile Toho, a fost cel care a avut ideea de a combina acest coșmar din viața reală cu un monstru gigantic, inspirându-se din două filme de succes recente. King Kong (1933) fusese relansat în 1952, iar un nou film despre un dinozaur care devastează New York-ul modern, The Beast From 20,000 Fathoms, apăruse în 1953. Tanaka l-a angajat pe un prolific romancier SF, Shigeru Kayama, să scrie un scenariu pentru așa-numitul „Proiect G”. „El l-a conceput cu adevărat ca un proiect antinuclear”, spune Dr. Angles, care a tradus romanizarea poveștii lui Kayama în engleză.

Restul echipei a luat producția la fel de în serios, inclusiv Ishirō Honda, regizorul și co-scenaristul său, și Eiji Tsuburaya, care a supervizat designul și efectele vizuale. Aproape incredibil, Godzilla era deja în cinematografe la doar opt luni după incidentul cu Dragonul Norocos Cinci – și, pentru a sublinia că filmul va fi mai serios decât un film obișnuit cu monștri, acesta începe cu o scenă ce recreează acel eveniment traumatic.

Crearea unui monstru
Povestea este că Godzilla (sau Gojira, folosind numele său japonez, mai apropiat fonetic) este un dinozaur asemănător cu un Tyrannosaur, membru al unei specii care a rămas ascunsă în ocean în ultimele câteva milenii – în cea mai mare parte a timpului. „Când nu găsește pește în mare, vine pe uscat să vâneze oameni”, spune un bătrân de pe insula unde este văzut uneori. Dar acum a fost deranjat de testele cu bombe atomice care l-au transformat într-un Leviatan aproape indestructibil și i-au dat „suflare radioactivă”. În mod firesc, i-au dat și o dispoziție proastă. Curând, Godzilla devastează Tokyo, doborând clădiri cu o mișcare a cozii și incendiază orașul.

„Mesajul este că cursa înarmării este nesfârșită, mereu va exista o amenințare mai mare după colț, mereu ne confruntăm cu propria noastră anihilare, și va fi din cauza noastră” – Steven Sloss.

Cineaștii au vrut să imite animația stop-motion delicată pe care Willis H. O’Brien a creat-o pentru King Kong, dar Tsuburaya nu a avut timpul sau bugetul necesar, astfel încât Godzilla este jucat de Haruo Nakajima într-un costum de cauciuc cu picioare butucănoase și aripioare dorsale șubrede. El înaintează printr-un model miniatural al orașului, iar câteva fragmente de animație și marionete sunt folosite, însă scenele în care monstrul calcă capitala japoneză sunt în continuare teribil de eficiente – și mult mai tulburătoare decât scenele echivalente din New York din King Kong.

Honda fusese prizonier de război în China în 1945 și văzuse ruinele din Hiroshima cu ochii lui, în drumul său spre casă. Era hotărât să recreeze devastarea apocaliptică și desolarea fumegândă pe care atât de mulți japonezi și-o aminteau din 1945, nu doar în Hiroshima și Nagasaki, ci și în Tokyo, care fusese distrus de raidurile cu bombe incendiare ale SUA. „Mulți oameni care au mers la cinema să vadă [Godzilla] ca adulți au izbucnit în lacrimi în timp ce îl urmăreau,” spune Dr. Angles. „Filmul a oferit o metodă pentru ca oamenii să intre în contact cu vechile traume și să le retrăiască, traume care încă îi afectau de la Al Doilea Război Mondial.”

Un factor-cheie este atenția pe care filmul o acordă victimelor inocente ale monstrului. Secvența cea mai tulburătoare prezintă o mamă care își îmbrățișează copiii în timp ce se adăpostesc pe stradă. „Îl vei vedea în curând pe tatăl tău”, le spune ea. „Ne vom alătura lui în cer.” La scurt timp după aceea, urmează scene cu un realism documentarist înfățișând secvențe sumbre într-un spital supraaglomerat, cu coridoare pline de brancardieri, cadavre însângerate și copii care plâng. Un doctor ridică un contor Geiger în fața unei fetițe și dă din cap în timp ce aparatul scârțâie: nicio speranță.

„Filmul original este foarte, foarte special,” spune Sloss. „Îl poți compara cu The Beast From 20,000 Fathoms, pentru că ambele au un monstru reptilian preistoric, puternic radioactiv, ambele sunt alb-negru și filmate în format 4:3. Dar sunt similare doar la un nivel superficial. The Beast From 20,000 Fathoms a fost făcut pentru publicul de sâmbătă dimineața – pentru copii și adolescenți. Nu este trist sau tragic. Însă scenele extinse de suferință din Godzilla sunt sfâșietoare.”

Filmul are și alte adâncimi care îl diferențiază de majoritatea filmelor cu monștri. Unul dintre personajele principale este Dr. Yamane (Takashi Shimura, co-star în clasicele lui Kurosawa, Rashomon și Cei șapte samurai), un paleontolog care este arătat stând în întuneric, întristat de perspectiva ca un „specimen biofizic miraculos” să fie ucis în loc să fie studiat. Un alt personaj este Dr. Serizawa (Akihiko Hirata), un om de știință neconvențional cu un plasture la ochi, care a sintetizat o substanță pe care o numește „distrugătorul de oxigen”, capabilă să reducă viața marină la schelete în câteva secunde atunci când este introdusă în apă. Serizawa știe că ar putea funcționa împotriva lui Godzilla, dar se teme că, dacă guvernul pune mâna pe formulă, substanța va fi transformată într-o armă și va provoca un rău și mai mare.

O victorie cu prețul sacrificiului
Godzilla nu este doar un blockbuster spectaculos – deși este cu siguranță și asta – ci o parabola despre o dilemă teribilă: ar trebui să ne permitem să dezvoltăm arme tot mai puternice, știind că această escaladare va duce la un număr din ce în ce mai mare de victime? În cele din urmă, Serizawa este convins să folosească distrugătorul de oxigen, dar își arde notițele înainte și se sinucide după aceea, în timp ce o muzică tristă cântă în fundal. „Nu suntem invitați să spunem: ‘Ura, asta va salva ziua’,” spune Davidson. „Distrugătorul de oxigen este un rău mai mic decât Godzilla, dar este totuși o soluție de ultimă instanță.” Realizatorii introduc o ironie amară, când un reporter exclamă despre „o mare victorie pentru Dr. Serizawa”. Dar, având în vedere că se bazează pe un sacrificiu sumbru, înfrângerea lui Godzilla este departe de tipul de victorie pe care l-ai vedea într-un film de la Hollywood.

„Nu este deloc o victorie,” spune Sloss. „Există amenințarea persistentă a deschiderii Cutiei Pandorei. În unele privințe, sfârșitul din Godzilla este similar cu sfârșitul din Oppenheimer al lui Christopher Nolan, când Oppenheimer îi spune lui Einstein: ‘Ne temeam că vom declanșa o reacție în lanț care va distruge întreaga lume… Cred că am făcut-o.’ Mesajul este că această competiție a înarmării nu se termină niciodată, că întotdeauna va exista o amenințare mai mare la orizont, că ne confruntăm mereu cu propria noastră anihilare, și că aceasta va veni din mâinile noastre.” Dr. Yamane subliniază acest avertisment în ultimele cuvinte ale filmului: „Nu cred că acela a fost singurul Godzilla. Dacă vor continua să experimenteze cu arme mortale, un alt Godzilla ar putea apărea, undeva în lume.”

Desigur, o continuare a fost lansată doar cinci luni mai târziu, și de atunci filmele au continuat să apară: până acum, au fost realizate 33 de filme japoneze cu Godzilla, iar, deși e corect să spunem că niciunul dintre ele nu este la fel de semnificativ ca originalul din 1954, atât Sloss, cât și Davidson subliniază că merită toate văzute în felul lor. „Seria devine mult mai conștientă și jucăușă,” spune Davidson, „dar sunt foarte inventive. Chiar și filmele mai slabe, chiar dacă, de exemplu, au un gândac uriaș care se plimbă și arată absurd, măcar sunt interesante, diferite și își asumă riscuri îndrăznețe.”

Sloss crede că seria japoneză cu Godzilla este „una dintre cele mai bogate tonalități din istoria cinematografiei populare,” în timp ce Godzilla însuși este „un personaj foarte fluid din punct de vedere alegoric,” creat inițial pentru a comenta asupra armelor nucleare, dar care a ajuns să reprezinte „lupta împotriva poluării, schimbărilor climatice, consumismului exagerat și capitalismului” și altele. E greu de spus ce ar trebui să reprezinte Godzilla în recentele blockbustere de la Hollywood, dar ultimele sale apariții japoneze, Shin Godzilla (2016) și Godzilla Minus One (2023) – care a câștigat un Oscar pentru efectele speciale – se apropie cel mai mult de tonul originalului. Sau, poate, așa cum sugerează Sloss, Oppenheimer este adevărata continuare spirituală a primului film. Când Godzilla provoacă devastare în Tokyo, spectatorii ar putea să-și amintească de citatul lui Oppenheimer din scriptura hindusă Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor.”